Vasile Chirtoca: „Astfel de reforme întreprind doar cei care nu cred în viitorul țării lor și nu văd nicio posibilitate de a opri degradarea. Dar poate ar trebui să reorientăm administrarea statului către dezvoltare?”
Inițiativa conducerii țării privind desființarea raioanelor și revizuirea Constituției, susținută de Congresul Autorităților Locale din Moldova (CALM), a stîrnit și continuă să stîrnească reacții contradictorii în rîndul societății. În timp ce susținătorii reformei insistă asupra redistribuirii resurselor în favoarea primăriilor mari, odată cu desființarea majorității raioanelor, oponenții desființării raioanelor văd în aceasta riscuri sistemice pentru dezvoltarea regiunilor.
Într-un interviu acordat site-ului nostru, președintele DAAC Hermes S.A. și președintele Consiliului DAAC-Hermes Grup, Vasile Chirtoca, care a lucrat mulți ani în calitate de consilier municipal în primăria capitalei, explică de ce argumentele privind „ineficiența” raioanelor sînt create artificial de autoritatea centrală, la ce probleme urbanistice și sociale conduce deja lipsa coordonării la nivel de raion și de ce adevăratele scopuri ale reformei pot depăși cu mult simpla economie bugetară.
Astăzi, poziția Congresului Autorităților Locale (CALM) provoacă discuții aprinse, acesta susținînd inițiativele PAS și calificînd în mod direct raioanele drept o structură învechită, lipsită de competențe reale. Ce sarcini și funcții concrete îndeplinesc astăzi raioanele și ce se va întîmpla cu domeniile-cheie — spitalele, drumurile, școlile — dacă acest nivel al puterii va fi pur și simplu desființat?
În primul rînd, nu sînt deloc sigur că toate cele cîteva sute de membri ai CALM s-au reunit și au votat în mod direct în favoarea acestei poziții — cel mai probabil, liderilor acestei organizații civice, creată de primarii unor localități, li s-a cerut pur și simplu să-și exprime această opinie.
Este important să înțelegem: sistemul de împărțire în raioane a fost, la vremea sa, nu doar bine gîndit, ci și fundamentat științific. Și din cauza faptului că, ca urmare a modului de guvernare din ultimele decenii, țara pierde populație și oamenii pleacă, nu rezultă deloc că aceste structuri au devenit depășite sau și-au pierdut importanța! Dacă gestionăm statul pornind de la premisa că țara va degrada în continuare și că, în cele din urmă, în majoritatea satelor vor rămîne doar cîteva familii — da, trebuie să facem ceea ce propun ei. Dar eu știu foarte bine că există metode de guvernare prin care țara nu degradează, dar prosperă. Și în acest caz, împărțirea pe raioane este optimă și cît se poate de eficientă.
Un raion este o unitate structurală clar definită, care reunește 30-40 de localități cu o populație de aproximativ 100 de mii de locuitori, în cadrul căreia sînt rezolvate problemele legate de dezvoltarea economică și majoritatea problemelor sociale ale populației care locuiește în raion. În cadrul acestei structuri au fost rezolvate întotdeauna problemele legate de securitate, protecție socială, sănătate, educație și, cel mai important, crearea locurilor de muncă.
Centrele raionale sînt noduri industriale, de transport și inginerești. Fiecare dintre ele dispune de rețele de gaze de presiune medie, linii de înaltă tensiune, rețele de alimentare cu apă, sisteme de epurare a apelor uzate — care, în unele locuri, s-au păstrat încă —, precum și sisteme de colectare și valorificare a deșeurilor. În cadrul raioanelor funcționa o secție de poliție municipală cu dublă subordonare, o procuratură, departamente speciale de sănătate, sistem de învățămînt și de pensii, subdiviziuni ale Ministerului Justiției, ale Ministerului Agriculturii, ale Ministerului Finanțelor etc. Toate acestea funcționau eficient atunci cînd statul se dezvolta, iar populația țării era numeroasă.
Însă oponenții spun că, în prezent, consiliile raionale nu mai dispun practic de împuterniciri reale și de fonduri, iar primăriile pot să-și rezolve problemele direct cu Chișinăul. Considerați că împuternicirile raioanelor nu au dispărut de la sine?
Anume în aceasta constă principala șmecherie. Acum vreo douăzeci de ani, raioanele aveau împuterniciri, iar toate aceste organe funcționau efectiv. Apoi, treptat și în mod artificial au început să retragă funcțiile de la raioane, pentru ca ulterior să se afirme: „La ce mai sînt bune? Nu au nici împuterniciri, nici fonduri!”.
La început au subordonat spitalele raionale, care se aflau în subordonarea administrativă a raionului, iar metodologic – a ministerului. Acum este preluat sistemul de învățămînt preșcolar și secundar, poliția municipală a fost preluată de mult timp — toate forțele de ordine și-au pierdut subordonarea dublă și au trecut direct sub autoritatea centrului. Consiliilor raionale li s-a retras cea mai importantă funcție — aprobarea planurilor urbanistice generale, iar organul executiv a fost desființat.
Și iată că, după ce au jefuit raioanele pînă la ultimul bănuț, astăzi spun că acestea îi „încurcă”. Iar mulți membri ai CALM nici măcar nu înțeleg dinamica acestui proces. Ei privesc doar momentul prezent și se gîndesc: „Da, noi înșine aprobăm planurile generale, noi înșine obținem aprobările de la autoritățile centrale”. Numai că primarilor din partidul de guvernămînt le este ușor să-și „rezolve” problemele la Chișinău, în timp ce pentru primarii din opoziție acest lucru este practic imposibil. În consecință, este pusă sub semnul întrebării însăși necesitatea existenței centrelor raionale.
Dacă privim problema într-o perspectivă mai largă, la ce consecințe strategice și la ce consecințe la nivel de stat ar putea duce desființarea raioanelor și trecerea, de exemplu, la zece județe?
În spatele acestei idei se ascunde un scop periculos. Scopul nu constă doar în a fuziona și, de fapt, a desființa unele sate înființate acum 500-600 de ani sau în a închide școlile din acestea. Scopul principal este acela de a ajunge la 10 județe, pentru a facilita punerea în aplicare a planului așa-numitei „uniri” (care, de fapt, este o anexare) cu România. Este practic același lucru care s-a făcut în 1999, pe vremea lui Lucinschi. Nu știu de ce atît Petru Chirilovici, cît și primul viceprim-ministru de atunci, Valeriu Vasilievici Bulgari – oameni pe care îi respect – au susținut această idee. Este puțin probabil ca ei să nu fie patrioți ai țării lor; poate că pur și simplu au greșit, deoarece nimeni nu avea atunci o înțelegere clară a consecințelor. În schimb, este perfect clar de ce se dorește revenirea la acest lucru astăzi – pentru a reproduce județele istorice din perioada interbelică, păstrînd denumirea de „raion”.
Din punctul meu de vedere, acesta este încă un pas — alături de declarațiile celor aflați la putere privind disponibilitatea de a vota pentru Unire, încălcînd articolul 56 din Constituție — spre pregătirea, pe ascuns, a reorganizării administrativ-teritoriale a Republicii Moldova în vederea absorbției acesteia de către România. Și anume să ne „absoarbă” pur și simplu, fără nicio condiție: fără a discuta denumirea țării, a limbii și a poporului, precum și construirea unei noi capitale pe Prut (zîmbește), fără a se decide unde vor fi banii — la București sau la Chișinău — și cum va fi construit sistemul financiar, fără negocieri îndelungate privind sistemul de autonomie locală, protecția socială, inclusiv sistemul de pensii, fără a se discuta drepturile minorităților naționale etc. Ei pur și simplu intenționează să ne înghită, cu sprijinul activ al unor conducători ai țării, care, de fapt, trădează țara și încalcă jurămîntul depus în fața poporului la preluarea funcției.
Se depune tot efortul pentru a facilita absorbția de către țara vecină și se închid încă o serie de oportunități de reintegrare cu Transnistria, unde raioanele sînt menținute și nu se intenționează comasarea lor.
Dacă ne întoarcem la problema fuzionării și a desființării administrației locale de bază, să luăm exemplul Ucrainei vecine, unde s-au creat așa-numitele „gromade”. Cunosc această situație din interior: cu mulți ani în urmă, am cumpărat casa părintească din nordul regiunii Odesa, am renovat-o, iar sora mea, care este pensionară, locuiește deseori acolo. Ei bine, în locul raionului și al primăriilor din multe sate, acolo s-a creat o „gromadă”, cu centrul într-unul dintre sate, care a reunit mai multe sate decît erau în raion. Iar în satele propriu-zise, practic, nu a mai rămas nicio autoritate! Există un reprezentant, unul pentru cîteva sate, care ascultă oamenii, promite că va lua legătura cu conducerea comunității, face acest lucru și, în final, nu rezolvă aproape nimic.
În multe locuri s-au închis școlile, inclusiv școala unde tatăl meu, odihnească-se în pace, a fost director mulți ani și pe care noi am renovat-o pînă la o stare foarte bună. Deja de doi ani ea nu mai funcționează, iar clădirea degradează. Însă în sate școala este un centru cultural și sportiv nu doar pentru elevi, dar și pentru tineri, și pentru adulți!
Nu vreau în niciun caz să arunc cu pietre în Ucraina pe care o iubesc, care se află acum într-un război extrem de greu, dar aduc acest exemplu de reformă eșuată, din punctul meu de vedere, similară cu cea pe care vor să o pună în aplicare la noi și care a fost impusă țării vecine de către consultanți străini pe jumătate analfabeți, care ne învață să „economisim”, dar fac tot posibilul ca noi să nu putem cîștiga bani. Poate că acești oameni puțin educați ne consultă fără să-și dea seama de consecințele reformelor pe care le propun…
Și ce se întîmplă, în astfel de cazuri, cu clădirile abandonate? Să ne întoarcem la Moldova. În satul Donici, din raionul Orhei, de exemplu, școala închisă a stat toată iarna fără încălzire. Încă doi-trei ani fără căldură — se va crea aer condensat, tot ce este din lemn, podelele se vor deteriora, iar clădirea, în cele din urmă, se va prăbuși, dacă nu va fi jefuită pînă atunci! Și vreau să-i întreb pe conducătorii noștri de astăzi: ce se va întîmpla cu aceste clădiri cînd va veni momentul să readucem oamenii în sate, iar copiii – în școlile rurale? Nu credeți în asta? Atunci ocupați-vă cu altceva – nu voi ați creat aceste sate pentru a le desființa, ele au fost create de strămoșii noștri acum 400, 500 și 600 de ani. Dacă tot ați închis școala — transferați-o la balanța noului „centru educațional”, alocați-i un buget, lăsați unul sau doi paznici, ca măcar să încălzească clădirea și să păstreze bunurile pînă la vremuri mai bune.
Ați menționat problema planurilor generale de urbanism, a căror aprobare a fost retrasă din competența consiliilor raionale. Cum se reflectă lipsa coordonării la nivel raional asupra urbanismului și infrastructurii în prezent?
În prezent, planurile generale ale localităților sînt aprobate de consiliile comunale. În primul rînd, acestea trebuie să le coordoneze cu ministerul, care face acest lucru fără nicio corelare cu infrastructura satelor învecinate. În al doilea rînd, este necesară coordonarea cu vecinii, ale căror conducători (primari) nu dispun de cunoștințele suficiente în acest sens, iar aici totul depinde de relațiile dintre cei doi primari: dacă primarul satului A se află în relații proaste cu primarul satului B, atunci acesta este pur și simplu ignorat, iar planurile generale sînt aprobate ani de zile.
În trecut, planul general al fiecărui sat era aprobat de consiliul raional în cadrul schemei generale de dezvoltare a raionului. Și acest lucru este corect, deoarece există o infrastructură comună: conducte magistrale, drumuri de importanță raională și internațională, linii de înaltă tensiune, gunoiști, sisteme de canalizare și stații de epurare, precum și conducte de apă alimentate din fîntîni comune sau din Nistru și Prut.
Să luăm ca exemplu sistemul de colectare și reciclare a deșeurilor. Se alocă sume uriașe pentru lichidarea gunoiștilor, dar acestea sînt cheltuite în mod absolut inutil, pentru că nu există un sistem! O gunoiște este lichidată, iar peste o lună apare din nou. Probabil că ar trebui de creat un sistem unitar de colectare, sortare separată și depozitare a deșeurilor și, abia după aceea, de lichidat gunoiștile existente, iar acest lucru ar trebui făcut în mod rațional anume la nivel de raioane.
Priviți ce se întîmplă de-a lungul arterelor principale din jurul Chișinăului! Mergem spre aeroport: la dreapta este Băcioi, la stînga Chișinău. La dreapta – o explozie de construcții absolut haotice, e trist să privești, căci totuși acesta este intrarea în capitală! Mergem mai departe spre Ungheni, ne apropiem de Vatra – începe localitatea Trușeni. Atît la stînga, cît și la dreapta vedem aceleași construcții haotice — niște șoproane de-a lungul șoselei internaționale! De ce? Pentru că primarul și-a aprobat singur planul general și eliberează autorizații, fără a avea cunoștințele necesare și fără dorința de a le dobîndi. Puțin mai departe, în Cojușna — construcțiile sînt mai mult sau mai puțin ordonate, de pînă la două-trei etaje. Ne apropiem de Strășeni — iar nu se înțelege nimic. Tot ce facem trebuie să fie frumos! Cînd emigranții noștri se întorc de peste hotare și văd că acasă, în țara lor e frumos și nu e mai rău decît în străinătate, încep să se gîndească: „Poate ar trebui să ne întoarcem?”. Din păcate, ceea ce se face acum reprezintă o cale către degradarea în continuare a provinciei noastre, iar reforma administrativ-teritorială care se desfășoară în prezent nu va face decît să agraveze situația.
Care ar fi calea alternativă? Cum ar trebui să funcționeze raioanele pentru a opri degradarea satelor și a face viața la țară atractivă?
Raioanele au fost concepute și rămîn relevante și astăzi ca centre de dezvoltare a provinciei. Orice sat se află la o distanță de cel mult 30 de kilometri de centrul raional — către fiecare sat au fost construite cîndva drumuri cu suprafață solidă, care trebuie doar aduse în ordine și care, treptat, sînt reparate.
În centrele raionale există toată infrastructura tehnică. Anume acolo, în centrele raionale, trebuie atrase investiții, trebuie refăcută industria și producția, oferind facilități enorme companiilor dispuse să lanseze producții care să înlocuiască importurile.
Pentru locuitorii satelor trebuie create condiții care să îi determine să rămînă acasă: să fie construite drumuri cu suprafață solidă și trotuare pînă la fiecare casă, să existe conectare la apă și canalizare, precum și la gaze acolo unde nu există. Și să-i învățăm pe oameni să-și amenajeze terenurile, astfel încît să nu se ocupe doar de grădini de dimineața pînă seara, dar să planteze peluze, plante ornamentale și de pădure și să se bucure de natură pe propriul teren. Dacă o persoană va avea un loc de muncă bine remunerat în centrul raional, la care să poată ajunge cu mașina în cel mult o jumătate de oră, iar acasă va avea condiții de viață bune și aer curat – aceasta și este calea către dezvoltare!
În centrele regionale sau la intersecțiile mari de drumuri trebuie create complexe socio-comerciale de amploare: cu supermarketuri, centre auto, spații de agrement, piscine, parcuri acvatice și cinematografe. Locuitorii din provincie nu trebuie să ducă dorul vieții din capitală și să se simtă defavorizați. Trebuie create condiții în care tot ceea ce este necesar pentru o viață fericită și împlinită să existe și în propria localitatea sau în imediata apropiere, iar în capitală oamenii să meargă doar în excursii.
Cu cît o țară este mai săracă și cu cît degradarea este mai accentuată, cu atît puterea trebuie să fie mai aproape de popor, deoarece fără implicarea statului nu poate renaște și nu poate fi construit nimic, iar mulți oameni se confruntă cu o mulțime de probleme și au nevoie să se adreseze nu doar serviciilor IT, dar unor oameni în carne și oase, capabili să-i ajute și să-i susțină.
Concluzia este simplă: dacă conducem țara pornind de la premisa că aceasta va continua să degradeze, trebuie să facem ceea ce fac cei care ne conduc în prezent. Iar dacă vrem ca țara să se dezvolte și avem planuri pentru următoarele decenii, atunci împărțirea pe raioane trebuie păstrată și dezvoltată.
În încheiere, aș vrea să vă adresez o întrebare care nu ține tocmai de subiect. Spuneți că sîntem consiliați de persoane din UE care nu sînt foarte competente și că ar fi mai bine să nu le ascultăm, dar de părerea lor depinde alocarea ajutorului extern. Căci, cele 1,9 miliarde de euro care ne-au fost alocate sînt extrem de necesare pentru dezvoltarea țării.
Este o întrebare amplă și foarte interesantă – de cîteva interviuri. Voi încerca să răspund pe scurt.
În primul rînd, printre acești consultanți se află persoane cu care poți totuși discuta, dar care nu au prea multă putere de decizie, chiar dacă sînt plini de simpatie față de Moldova. Trebuie să discutăm cu acești oameni, pentru ca ei să nu ne împiedice pur și simplu să aplicăm o politică benefică pentru economia țării.
În al doilea rînd, 1,9 miliarde de euro pentru o perioadă de doi ani reprezintă pur și simplu o sumă nesemnificativă pentru țara noastră – această sumă ne va permite doar să acoperim unele găuri și să plătim tranșele, precum și dobînzile la împrumuturile anterioare. Acești bani nu sînt destinați dezvoltării, ci sînt doar pentru a ne menține pe linia de plutire și pentru a face reclamă modului în care ne ajută partenerii europeni. Dar noi trebuie să ne dezvoltăm și încă repede, iar pentru asta avem nevoie de infuzii de 7-10 miliarde de euro în lei, anual.
De unde să luăm acești bani? Avem posibilitatea de a emite acești bani. Problema este că țara noastră are cel mai scăzut nivel de monetizare a economiei (raportul dintre volumul monedei naționale emise și PIB) din Europa – aproximativ 38-40%. În timp ce în Europa, media este de 120%. Trebuie să emitem propria noastră monedă și, pentru aceasta, există toate premisele sub forma rezervelor BNM, care se ridică la peste 5,2 miliarde de dolari SUA, fondurilor provenite de la emigranții din străinătate, care nu sînt luate în calcul de statisticile oficiale (aproximativ 2,0 miliarde de dolari), precum și a economiilor substanțiale ale cetățenilor în valută străină, dintre care o mare parte nu este depozitată în bănci și constituie, conform diverselor estimări, 5–8 miliarde de dolari americani.
În acest scop, este suficient să modificăm legea privind Banca Națională a Moldovei și să o aliniem la legile similare din numeroase țări dezvoltate, oferind băncii centrale a țării posibilitatea de a acorda credite băncilor comerciale și guvernului la o rată scăzută a dobînzii în lei. În prezent, acest lucru este interzis de lege. Însă în alte țări, ceva mai independente, această practică funcționează în beneficiul lor. Avînd în vedere cele sus-menționate, putem emite anual, fără a genera inflație, între 70 și 100 de miliarde de lei pe o perioadă de 5 ani, ceea ce va da un impuls puternic întregii economii. Desigur, acest lucru trebuie să fie însoțit de un set de măsuri pentru dezvoltarea industriei, agriculturii și construcțiilor, bazate pe rate ale dobînzii scăzute și pe participarea activă a statului. Dar despre acest aspect putem discuta separat.
Leave a Reply